Stai tristă pe marginea patului şi degetele tale, deopotrivă cu gândurile, încearcă să dezlege ecuaţia imposibilă a vieţii... Pielea palmei este rosie şi ustură. Nici nu ţi-ai dat seama când propriile unghii au pătruns prea mult în carne… Cearşafurile ascund sub cutele lor tristeţi spontane, urme din împletiri de carne si oase, viitoare regrete şi mai ales, mai ales... puterea păcătoasă şi supranaturală care te minte că poţi şterge totul cu buretele. Te vezi blestemând pe “nenorocitul şi infamul” care acum te-a făcut fericită. Dar sentimentul de recunoştinţă pentru ceea ce ai trăit este mai presus de instinctul tău corect de a-i arunca în faţă totul, de a-i refuza ceva.Poate chiar mâine se deşiră firul... Sau poate că s-a deşirat deja…Mâine poate nu o să mai crezi în iubire, nu o să mai scrii rânduri în numele ei, nu o să mai crezi în nimic, nu o să mai speri… Pentru că poate mâine nimic nu o să mai doara, nimic nu o să se zdruncine....
În pânza frumoasă de amintiri pe care ai construit-o cu inconstienţă merită sa te prinzi din când în când… chiar dacă nimeni nu o să ştie, chiar dacă toţi or să vadă doar zambete - simulacru de nepăsare!, chiar dacă vei fi doar un suflet trist cu mâini şi picioare pierzându-se infim şi necunoscut în marea de suflete care îşi aşteaptă cuminte fărâma de linişte. Ei nu au fost aici... să vadă, să ştie, să simta ca tine, să moară încet, să renască brusc, să moară din nou, să învie sub o formă nouă care nu are nimic în comun cu cea care erai, sub o înfăţişare care doare, care calcă cioburi pe interior... Ei nu vor fi. Doar tu cunoşti adâncurile. Doar tu ştii adevărul gol-goluţ.
Dar dacă numele şi trupul îi sunt legate de numele şi trupul unei alte femei? Dacă adoptă poziţia preferată a tăcerii şi nu mai auzi de la el niciun cuvânt în viaţa ta ? Să fugi tu prima într-un loc în care preaplinul unei iubiri chinuitoare nu poate să te ajungă? Valsaţi comuna şi superba melodie a redefinirii? Daca suferiţi… dacă suferi doar tu…? Cui îi pasă?... Siropul amărăciunii nu este decât o data la o mie de ani atât de dulce... Nu e rost de numarat timpii şi de împărţit "da" şi "nu', mie şi ţie, poate noi, poate doar eu… Îl avem pe 'acum", care e scurt, prea scurt, întotdeauna prea scurt… care ne cere totul şi nu vrem, nu putem -nici nu ne-am dori!- să-i servim pe masă absolutului clipa magică, prezentă. Chemarea ei e scurtă şi precisă. Putem lua totul şi rămâne cu nimic. Ecuaţia iubirii fatale nu se construieşte cu coordonate precise şi înguste. De ce nu iubirii interzise, iubirii care îţi scutură viaţa şi te lasă rană vie? De ce să nu consumi nebunia până la ultima suflare? De ce să nu capeţi trăirea hipnotică din cap până în picioare? Trăirile supreme te înalţă în experienţa ta ca om. Controlul absolut îl are doar libertatea, zeiţa haină pe care o numim păgân : trăire sublimă. Departe de prejudecăţi, de lume, de ochi care te judecă, este această clipă care te iartă şi te ştie, care îţi memorează prezentul şi te vindecă...
Cel putin nu te-ai jucat cu încercarea de a fi şi ai vrut să guşti paharul cu aroma de “a nu regreta nimic” până la capăt. Cred că puţini sunt cei care nu îşi pierd capul, şi sufletul, şi speranţele, şi visurile de iubire, şi dorinţele, şi aproape, aproape totul când se apropie cu disperare de ultima picatură de otravă ispititoare. Şi pentru clipe scurte ca acestea - în care gesturile nu cunosc control şi cenzură, în care trupul uită de restricţii şi complexe, în care gândurile se unesc în tăcere , conştiinţele sunt adormite cu cloroformul uitării, exprimarea nu ţine cont de nimic şi caută întâi împlinirea celuilalt - merită să rişti toate amintirile tale vii. Ştiinţific şi dincolo de puterea umană de înţelegere, nu ai putea face altfel. Clipa aceea a făcut să pâlpăie şi să usture fiecare fibră şi colţ de suflet. Dar până la sfâşiere şi supliciu, clipa aceea a meritat totul...
