SINGURĂTATE II

Nu există un paradox mai mare pe lumea aceasta decât faptul că omul care se naste şi moare singur este de-a lungul întregii sale vieţi o fiinţă socială. Nu există un drog mai puternic pentru omul care trăieste prin şi cu ceilalti oameni decât iubirea. Cu siguranţă că dintre toate tipurile de dependenţă, dependenţa de iubire este cea mai rea, cea mai cruntă, cea mai necruţătoare. Poate că dintre toate tipurile de singurătate, cea resimţită dupa pierderea unei persoane apropiate sau plecarea ei, este cea mai apăsătoare. Recunoscând sau nu, fiecare dintre noi a experimentat la un moment dat pe propria piele ce este singuratatea, acel sentiment meschin care sofocă şi lasă fără aer, fără vlagă.
Poate că ştii ce înseamnă să te simţi pustiită, devitalizată, goală pe dinăuntru, stoarsă de ceea ce aveai mai frumos şi optimist în tine. Poate că ştii ce înseamnă să te trezeşti într-o dimineaţă gândindu-te că astăzi este încă o zi în care tu eşti vie (culmea!) chiar dacă nu ai pentru ce să traieşti. Poate că ştii cum este să te pierzi într-un pat imens, mare, prea mare.. Poate că ştii ce înseamnă să diluezi sentimentul de înnăbuşeală cu o cafea tare în timp ce zâmbeşti tacit gândului că te aşteaptă încă o zi în care o să te consumi, o să te afunzi, o să uiti cât eşti de singură. Poate că ştii ce înseamnă să ajungi acasă şi să porneşti televizorul... sş-l dai cât mai tare... doar ca să-ţi opreşti gândurile care te strigă, pe rând sau toate odată, amintinduţi că tu nu eşti ca toţi ceilalţi.
Poate că ştii ce înseamnă să îţi doreşti ca ziua să nu aibă şi noapte doar de dragul de a nu o traversa singură. În doi sau într-unul singur, dintre toate tipurile de singurătate, singurătatea ce se naşte după plecarea unei iubiri sau în timpul unei relaţii false este resimţită cel mai tare. Singurătatea poate deveni un stigmat, parte firească din felul de a fi al unei persoane şi trebuie neapărat scuturată din minte, din suflet. Se spune că marile singurătăţi de după marile iubiri sunt covârşitoare. Realitatea mi-a demonstrat că aşa este...

********************************************************************************

There is no greater paradox in this world that the man is born and dies alone is throughout his life... a social being. There is a strong drug for the man who lives trough and with other people than love. Surely of all types of addiction, love addiction is the worst, cruelest. Perhaps of all types of loneliness, the most felt after the lost of a person or his leaving, is the most oppressive. Recognizing or not, each of us has experienced at one time on his skin what is loneliness, that petty, smothering feeling witch leaves you breathless and powerless.Maybe you know how is to feel devastated, devitalized, empty inside, squeezed by what was most beautiful and optimistic in you. Maybe you know what it means to wake up in every morning thinking about this day is another day that you are alive! even if you don’t have what to live for. Maybe you know how it is to get lost in a huge bed, big, too big .. Maybe you know what it means to dilute the sense of stifling with a strong coffee while you’re smiling to the thought that you’re waiting another day in which you consume you, plunge you, you will forget how lonely you are. Maybe you know what it means to get home and turn on the TV ... and turn it as loud as you can ... just to stop your thoughts that screams you, one after another or all at once, reminding you that you are not like everyone else. Maybe you know what means to wish the day is night less just for the not crossing it lonely. In two or one, of all types of loneliness, the solitude witch is born after the departure of a love or of a fake relationship is felt the most. Loneliness can become a stigma, natural part of the way of being of a person and necessarily must be shaken from the mind, from the soul. It is said that the great solitudes after the great loves are overwhelming. The reality has shown me that this is so...