Cred că la urma urmei asta a fost... Şi totusi iată-ne. Eu sunt fericită. Tu, bag mâna in foc, m-ai uitat complet. Şi totusi? Cine este femeia care-a rămas după tine? O cunosc? Sunt eu? E alta? Mai ştie cine era? Realizează cine este? Încerc să-mi dau seama în timp ce sfidez oglinda, în timp ce mâinile îmi poposesc pe chip , în timp ce gândurile îmi zboară în urmă cu ani lumina, în timp ce răul şi binele nu exista, în timp ce sunt doar eu...În timp ce fericirea mea pamânteană se leagă în valsul braţelor de acasă, în timp ce văd un barbat şi o femeie care ciripesc în tonul fericit al prezentului... realizez că ştiu cine este femeia aceasta. Femeia aceasta sunt eu. Sunt eu...
Omul care se trezeste de dimineaţă şi în timp ce îşi clăteste faţa cu apă rece îşi spune ţipat şi şoptit că este viu. Omul care a făcut exact opusul a ceea ce şi-a făgăduit. Omul care a fost mai mult decat i-au spus alţii. Muritorul care a căzut în genunchi şi a vrut să rămână acolo jos pentru o eternitate. Bietul om care nu îşi mai dorea să meargă mai departe. Am fost, în ciuda mea, minunea de a merge mai departe. Mi-am fost pedeapsă mie. Lacrima care nu vroia sa pice din ochi. Femeia care nu mai credea, nu mai simţea, nu mai spera, nu intelegea. Ochiul care nu vroia sa mai vadă. Braţele care refuzau să mai îmbraţişeze. Vocea care se stingea... Dar acum sunt copilul care nu-şi mai cauta tatăl cu ochii pentru că a găsit puterea de a merge mai departe , pentru dragostea unui înger, a unui suflet pur de copil. Deşi, sunt tot eu, femeia cu ochi de întuneric. Femeia care-a învăţat că de la viaţă nu trebuie să-ţi ceri niciodată scuze, cel mult de la oameni. Femeia care şi-a găsit vocea, care-a făcut din nou cunoştinţă cu inima. Sclavul care nu mai trebuie să plătească pentru greşelile sale căci şi-a câstigat dreptul de a fi fericit. Femeia care vrea sa primească cu bratele larg deschise fericirea, făcându-i loc in viaţa sa. Femeia care crede puternic in ceea ce i se poate întâmpla, în miracolele care vor veni. Femeia care se bucură de fiecare zi ca de un fragment real, deloc dureros, de viaţă.
Sunt tot eu... Femeia care o să greşească din nou pentru că este inevitabil să nu greseşti prea mult atunci când iubeşti fară măsură. Femeia care mulţumeşte cerului că de data aceasta cafeaua nu mai are miros tare, amar şi înecăcios, de trecut. Noe care-a supravieţuit potopului. . Apa care, dupa multe cascade străbatute, după pietre pe care le-a înfruntat, dupa multe văi pe care le-a ocolit, a poposit în sfârşit pe pământul făgăduit. Valul care se sparge în sfârşit de ţărmul mult visat. Femeia care speră că o să-şi ţina mereu copilul de mână în timp ce îi ascultă peripeţiile de la scoală. Femeia care nu a ştiut să spună la revedere celui pe care l-a iubit nespus, femeia care a promis greşit şi strâmb. Femeia care astăzi poate să zâmbească, să se bucure de viaţă, aşa cum este ea, să fie fericită cu inconştienţa şi frenezia celui binecuvântat să trăiască singur, dar să traiască. Din nou.
Omul care se trezeste de dimineaţă şi în timp ce îşi clăteste faţa cu apă rece îşi spune ţipat şi şoptit că este viu. Omul care a făcut exact opusul a ceea ce şi-a făgăduit. Omul care a fost mai mult decat i-au spus alţii. Muritorul care a căzut în genunchi şi a vrut să rămână acolo jos pentru o eternitate. Bietul om care nu îşi mai dorea să meargă mai departe. Am fost, în ciuda mea, minunea de a merge mai departe. Mi-am fost pedeapsă mie. Lacrima care nu vroia sa pice din ochi. Femeia care nu mai credea, nu mai simţea, nu mai spera, nu intelegea. Ochiul care nu vroia sa mai vadă. Braţele care refuzau să mai îmbraţişeze. Vocea care se stingea... Dar acum sunt copilul care nu-şi mai cauta tatăl cu ochii pentru că a găsit puterea de a merge mai departe , pentru dragostea unui înger, a unui suflet pur de copil. Deşi, sunt tot eu, femeia cu ochi de întuneric. Femeia care-a învăţat că de la viaţă nu trebuie să-ţi ceri niciodată scuze, cel mult de la oameni. Femeia care şi-a găsit vocea, care-a făcut din nou cunoştinţă cu inima. Sclavul care nu mai trebuie să plătească pentru greşelile sale căci şi-a câstigat dreptul de a fi fericit. Femeia care vrea sa primească cu bratele larg deschise fericirea, făcându-i loc in viaţa sa. Femeia care crede puternic in ceea ce i se poate întâmpla, în miracolele care vor veni. Femeia care se bucură de fiecare zi ca de un fragment real, deloc dureros, de viaţă.
Sunt tot eu... Femeia care o să greşească din nou pentru că este inevitabil să nu greseşti prea mult atunci când iubeşti fară măsură. Femeia care mulţumeşte cerului că de data aceasta cafeaua nu mai are miros tare, amar şi înecăcios, de trecut. Noe care-a supravieţuit potopului. . Apa care, dupa multe cascade străbatute, după pietre pe care le-a înfruntat, dupa multe văi pe care le-a ocolit, a poposit în sfârşit pe pământul făgăduit. Valul care se sparge în sfârşit de ţărmul mult visat. Femeia care speră că o să-şi ţina mereu copilul de mână în timp ce îi ascultă peripeţiile de la scoală. Femeia care nu a ştiut să spună la revedere celui pe care l-a iubit nespus, femeia care a promis greşit şi strâmb. Femeia care astăzi poate să zâmbească, să se bucure de viaţă, aşa cum este ea, să fie fericită cu inconştienţa şi frenezia celui binecuvântat să trăiască singur, dar să traiască. Din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu