Mi-am dat seama că tu trebuie să fi stăpânul tău şi că trebuie să te opreşti înainte de a te duce valul. Şi m-am oprit. Acum sunt mândră în sinea mea dar simt că totuşi valul mă cheamă , deşi nu mai am puterea să-l aud. Mă opresc şi gândesc aşa cum gândeam când eram copil. Mă acopăr cu vise şi văd ETERNITATEA. Dar eternitatea mea mult visată nu a durat cât trebuia. De fapt, trebuia să fiu conştientă că nimic nu poate fi infinit, că nimic nu se poate compara cu albastrul eminescian sau cu mirosul teilor înfloriţi. Eminescu a fost un visător fericit, dar totodată Eminescu era un om neînţeles de prezentul lui. Şi-a căutat fericirea în plăsmuirea eternităţii. Nu m-am gândit că aş fi vrut să-l copiez , dar am încercat să-mi acopăr gândurile cu un albastru ce tindea prea mult spre imposibil.

De ce oare toate fetele, fără excepţie, îl visează pe Hyperion şi...-amară deziluzie- rămân cu Cătălin ?!